Poate pare puțin ciudat, dar haideți să facem un exercițiu diferit de imaginație.
Te afli în drum spre înmormântarea unei persoane apropiate și iubite. Odată ajuns la capelă observi florile, vestimentația cenușie, fețele prietenilor și ale familiei. Cu siguranță resimți durerea tuturor față de pierderea suferită, dar și bucuria că ai împărtășit momente frumoase cu cel plecat.
Ajungi în dreptul sicriului, te uiți înăuntru și… stai față în față cu tine! Da, e înmormântarea ta de peste câțiva ani. Știu că nu sună prea bine, dar este realitatea empirică a vieții. Toți cei prezenți au venit să-și exprime prețuirea, sentimentele și respectul față de tine.
Te așezi, așteptând să înceapă slujba. Vor lua cuvântul mai multe persoane printre care un membru al familiei, un prieten foarte apropiat, un coleg și cineva din partea comunității bisericești.
Acum, te reculegi o clipă….
Ce ți-ar plăcea să spună fiecare despre viața ta?
Ce fel de caracter ți-ar plăcea să fi văzut ei în tine?
Ce fel de prieten vor spune că ai fost?
Ce contribuții, ce realizări ai dori să-și amintească?
Ți-ar fi plăcut să fi adus o schimbare (în bine) în viețile lor? Ce anume?
După ce îți răspunzi la aceste întrebări, este bine să continui cu paradigma sfârșitului vieții în minte ca un cadru de referință, nu ca un criteriu de judecată.
Astfel, vom conștientiza că ceea ce facem în fiecare zi contribuie în mod semnificativ la viziunea de ansamblu asupra vieților noastre.